"În Afganistan, un măgar costa cât două-trei femei, iar viața unui soldat basarabean valora 5000 de dolari." (reportaj) (1071 views)

România a trecut mută și surdă pe lângă Republica Moldova, iar recentele alegeri prezidențiale indică destul de clar că la Chișinău există o stare de saturație: țara se îndreaptă către Rusia, dar nu alegătorul basarabean trebuie arătat cu degetul pentru acest lucru, ci crema politică de la București. Acum și mereu, Basarabia este pierdută fiindcă a fost mereu părăsită de România.

În anii 90, parte din presa de la București- mai pricepută la gagici dezbrăcate decât la politici trans-frontaliere, nici nu știa ce este aceea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și ce semnificație ar avea, eventual, o Republică a Moldovei. Sfertodocții din presă îi denumeau pe basarabeni "ruși", iar politicienii, în frunte cu mamutul de tristă amintire Ion Iliescu, ignorau constant apropierea geografică a două state românești. Atitudinea nu s-a schimbat nici după anul 2000, iar politica de trufie a caprei râioase România în raport cu ruda ei mai săracă, Moldova, a născut resentimente la Chișinău, unde unii dintre bătrâni încă își mai aminteau că în anii 40, administrația românească de la București trimisese în Basarabia jandarmi olteni ce băteau țăranii.

Din 1990, România nu a avut niciodată politica sa externă proprie, ci doar cea dictată de alții, și a fost condusă aproape permanent dintr-o casa de corupți numită Parlamentul de la București, sau din casa de nebuni numită Guvernul de la București. Într-un astfel de context, dublat de aderarea la Uniunea Europeană (1 Ianuarie 2007), Unirea a devenit doar o himeră. Evident, dacă Basarabia ar fi fost ruda Germaniei, unificarea s-ar fi realizat rapid. Ca rudă a României, Basarabia a primit, însă, doar un sprijin nesemnificativ și multe umilințe. Rusia a investit masiv și agresiv la Chișinău și a sprijinit deschis ambițiile secesioniste ale Transnistriei, iar visul european al Republicii Moldova este azi spulberat, cu candidatul pro-rus Igor Dodon (lider al Partidului Socialiștilor) declarat câștigător al alegerilor prezidențiale.

În anii 70, viața unui basarabean înrolat forțat în armata URSS la invadarea Afganistanului, valora 5000 de dolari pentru talibani. În 2016, pentru București, viața Basarabiei nu valorează nimic. Prea ocupați cu șmenurile, șușanelele, șpăgile și luptele interne, politicienii români din generația de mucava Dragnea- Tăriceanu nu au timp să mai arunce poduri peste Prut. Poate o minune va face ca podurile astea ar trebui să arunce, cât de curând, Prutul peste generația de politcieni. (foto MesBrit)

"În Afganistan, viața unui basarabean valora 5000 de dolari" (reportaj)

În 1979, armata URSS a invadat Afganistanul, provocând un război de uzură. Aproape 400 de români din Basarabia, înrolaţi cu forţa în trupele sovietice, au murit în luptele din pustiul afgan. Războiul a "rezolvat" două lucruri: a născut o generaţie de copii afgani roşcaţi ("râjâi"), provenită din violuri sau din poveştile de dragoste ale soldaţilor şi localnicelor, şi a oferit Afganistanului renumele de ţară care nu poate fi cucerită.

Între ei, se denumesc "afganezi". A mai rămas o mână de oameni care au luptat direct în campania militară afgană. Au fost în comandoul militar "Kaskad" care, din 1975, s-a infiltrat alături de KGB în Afganistan, ca să pregătească atacul, dar au fost şi medici, artilerişti sau infanterişti. (foto sus)

Afganistan, fructele mâniei

Când au plecat pe front, aveau mai puţin de 20 de ani, erau nişte tineri imberbi şi teribilişti. S-au întors în ţară după zece ani de război, pustiiţi, bătrâni, sătui de idioţii care proiectează războaie. Când şi când, se mai întâlnesc într-un subsol igrasios din capitala Republicii Moldova, Chişinău, "sting" un rachiu şi îşi amintesc de cei ce au răposat printre bombele, minele "legushka" şi pichetele afgane "zasada".

"Cele mai grave răni erau de la carabinele englezeşti"

Alexandru Guşanu este acum patron. Zice că de când se ştie el pe pământ şi-a dorit să aibă maşină şi firmă la Chişinău. Amu le are pe- amândouă. "Când am plecat la 19 ani în Afganistan, nici n-aveam ofiţeri, dacă i-am fi avut, îi împuşcam. Nu ne întrebase nime' dacă vream acolo, eram înrăiţi şi zgribuliţi, n-aveam nici toalete, mă-nţelegi, când ne căcam, stăteam cu automatul pe noi", zice Guşanu bătând darabana în masă. "Afganii o duceau greu", continuă el, "n-aveau ferestre, fumul le ieşea pe uşă, iar când venea elicopterul militar, se rugau de pilot să le dea o ţâră de kerosen să încropească focul." Lângă el, doctorul Petru Dutcă îşi drege vocea. "Afganii se însănătoşeau mult mai repede ca noi de la plăgi împuşcate. Cele mai grave răni ale noastre erau de la carabinele englezeşti "Bur" şi de la minele italiene cu cap de plastic, care erau greu detectabile. Afganii le foloseau foarte bine, le aduceau cu caravana dinspre Pakistan", spune medicul originar din Odesa.

"Ziua munceau cu noi, noaptea ne împuşcau"

"Să vă spun Jora?", mi se adresează Ilie Gudali, mişcându-se pe scaun lângă Guşanu. Iuri Gudali s-a bătut şi în Afganistan ca ofiţer, e un om care nu s-ar îneca în Herăstrău dacă ar vizita Bucureştii. La 24 de ani, proaspăt absolvent al Politehnicii Militare - secţia Artilerie, el a fost trimis în pustiul afgan. Bonom şi defensiv, muntele de om Iuri Gudali părea atunci prea mare pentru un război atât de mic. "Nu eram soldatul universal al campaniei. Afganii? Erau războinici! Ziua munceau cu noi, iar noaptea puneau mâna pe automat şi ne împuşcau, erau foarte buni tiraliori, sau snaiperi, cum le zicem noi în ruseşte", spune el. La Ashabad, nici nu i-au găsit uniformă pe măsură şi i-au dat material să şi-o croiască singur, la o croitorie turkmenă. De-amu, era locotenent, comandant de pluton şi avea patru "ţevi" de 73 mm, care aruncau grenada la şapte kilometri. Prima luptă cu "basmacii" comandantului afgan Bashir, zis "Inginerul", i-a rămas întipărită în memorie. Până atunci, afganii fuseseră pentru tânărul ofiţer basarabean doar fumul de pe o oală în clocot- un inamic nevăzut, versatil şi primejdios. Perspectiva de a cădea prizonier nu era îmbucurătoare pentru ofiţerii sovietici: afganii obişnuiau să decapiteze morţii din tabăra adversă sau să le taie urechile. " Ei primeau bani- cam la 5.000 de dolari- prin Pakistan, pentru fiecare inamic ucis, apoi prezentau ca "dovadă" urechea la… finanţator", explică Iuri Gudali.

"La piaţa dânşilor, un măgar valora cât două-trei femei"

Măgarul este vaca sacră a afganilor. Când sovieticii mobilizau populaţia civilă pentru transportul alimentelor între elicoptere şi baza militară, ţăranii îi rugau să nu le ia măgarii: "Cărăm noi totul, lăsaţi măgarii… Să nu-i rănim", spuneau ei. "Măgarul la afgani este pentru oameni bogaţi. La piaţa dânşilor, un măgar valora 20-25.000 de monede afgane", îşi aminteşte Gudali. "Cu aceiaşi bani, ei puteau cumpăra două-trei femei", completează el despre tratamentul inuman pe care societatea afgană îl rezervă femeii. Dacă Gudali era înfometat, mânca: adică lua casca metalică, o "dezinfecta" explodând pulberea din două cartuşe de semnalizare şi prăjea înăuntru, la foc mic, vreo ciozvârtă de berbec adus de sarboji, aliaţii afgani. La unul din desanturi, în mai 1985, basarabeanul şi plutonul său au fost prinşi de afgani într-o amuscadă, pe un cufab, un şes lung de munte. Au scăpat greu de-acolo, făgăduindu-şi unul altuia să emigreze în spaţiu după ce vor scăpa din Afganistan, iar americanii vor finaliza primele colonii pe Marte. (Adevarul, 2007)